„Call of Duty: Black Ops 7”: o livrare care riscă, se împiedică și, în ciuda acestui fapt, ajunge să fie fascinantă

După aproape o săptămână de joc Call of Duty: Black Ops 7, am ajuns la o concluzie ciudată: este un joc care, în primele ore, pare să lupte împotriva lui însuși… dar care încet-încet îți arată unde merge și ajunge să te captureze aproape fără să-ți dai seama.

Campania – dacă încă o putem numi așa – este probabil cea mai controversată decizie a lui Treyarch din ultimii ani. Este complet online. Chiar dacă joci solo, nu poți face pauză, nu poți anula misiunea și dacă renunți înainte de a ajunge la un punct de control, pierzi progresul.

Pentru un mod care a fost, din punct de vedere istoric, o pauză narativă din frenezia multiplayer, aceasta este o întorsătură care nu se găsește prea bine.

Experiența este scurtă, da, dar și pariază pe mecanici care nu par tipice sagăi: secțiuni de platforme, sărituri pentru a evita undele de șoc și un ritm care sacrifică atmosfera tradițională Black Ops pentru o structură mai apropiată de un mod de cooperare continuu.

Pentru cei dintre noi care au crescut cu campanii intense și memorabile, acest design pare mai mult un experiment decât o evoluție.

Dimpotrivă, Zombies se află într-unul dintre cele mai bune momente. Revenirea personajelor clasice, reapariția unor mecanici îndrăgite, precum GobbleGums, și o hartă rotundă cu zone Dark Aether care amestecă timpul, estetica și secretele, fac din acest mod „locul sigur” al jocului.

Aici Treyarch demonstrează că atunci când își ascultă comunitatea, fac lucrurile în mod corect. Este tensionat, șlefuit, amuzant și, mai presus de toate, respectă moștenirea care a făcut din Zombies un fenomen în cadrul genului.

Marele meu șoc a venit când am deschis multiplayer pentru prima dată.

Interfața nu se simte intuitivă, găsirea modurilor este dificilă și, pe lângă asta, armele, dungile și gadgeturile funcționează diferit decât orice am văzut.

Noul salt de perete încearcă să dea verticalitate luptei, iar atunci când funcționează, funcționează foarte bine: poți sări din perete în perete, să flanchezi poziții și să apari acolo unde inamicul nu te așteaptă.

Problema este inconsecvența: Sunt ziduri unde te poți împinge, alții unde nu poți; plafoane pe care ați crede că personajul le-ar putea apuca, dar sunt interzise prin design; iar dacă te apropii de acele zone, pur și simplu pierzi strânsoarea, în loc să activezi o numărătoare inversă pentru a „părăsi zona”.

Acest lucru rupe fantezia mișcării fluide: uneori te simți agil, alteori limitat artificial.

Un plus este cât de distractiv este să învingi inamicii: lovirea unei grenade în spate și terminarea ei cu o lovitură este o nebunie între mecanică, spectaculozitate și îndemânare. Și faptul că acest lucru poate fi folosit pentru a provoca daune altor inamici este un mic detaliu, dar se adună.

În timp ce jocul are mai mult de o duzină de hărți, atunci când rămâneți la modurile tradiționale, varietatea se simte limitată.

Sunt scenarii foarte bune, dar rotația devine rapid repetitivă. Prezența clasicilor revăzuți ajută, dar nu prea echilibrează totul.

Noul sistem Overclock este interesant pe hârtie: fiecare piesă de echipament, gadget și serie are upgrade-uri alternative pe care le deblochezi cu utilizarea.

Dar există și multe niveluri noi, multe decizii suplimentare și un nivel de personalizare care poate părea copleșitor la început.

Este un multiplayer care recompensează adaptarea, dar necesită adaptare.

Call of Duty: Black Ops 7 este o livrare care riscă atât de mult încât se împiedică inevitabil. Campania este un experiment care nu este convingător. Zombii revin la cea mai bună formă. Iar multiplayer-ul, deși inițial confuz, ajunge să demonstreze că în spate sunt idei bune.

Nu este un joc rău – de fapt, cu cât îl joci mai mult, cu atât te îmbrățișează mai mult – dar este un joc care cere jucătorului să rupă obiceiuri, să adopte o nouă logică și să accepte că Treyarch împinge Call of Duty într-o altă direcție. Fabrică. Nu întotdeauna. Nu pentru toată lumea. Dar funcționează.