Ziua în care două oale mi-au dat viața peste cap și nu am mai putut să mă întorc niciodată la bucătărie la fel.

Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult săptămâna aceasta este că nu am descoperit două robote de bucătărie care să facă totul. Cel deranjant este că le-am returnat. Thermomix TM6 și TM7 au stat cu mine câteva ore, abia, și totuși am senzația că mi-au deranjat ceva în cap.

Invitația a fost într-un birou sobru de pe strada 85 din Bogotá. Nu era un showroom futurist sau un laborator pentru bucătari în șorțuri albe. Era un spațiu de lucru normal, cu o bucătărie în spate, unde aceste mașini arătau ca două computere care așteptau să fie pornite.

Înainte de a le porni, mi-au arătat o cronologie a mărcii. O călătorie de zeci de ani, de modele care par luate din muzeele autohtone. Este ciudat să te uiți la istoria unei oale: de obicei nu te gândești la un aparat ca având o genealogie. Dar văzându-l progresând, schimbând corpurile, adăugarea de funcții, îmbunătățirea ecranelor și a motoarelor, m-au pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. A fost, într-un fel, o poveste de miniaturizare a efortului uman: fiecare generație a făcut mai puțin zgomot și mai multă muncă.

Primul test a fost o limonadă. Nu o rețetă elaborată, nici un fel de mâncare care să justifice prezența unui aparat specializat. O limonadă simplă. Dar poate de aceea a funcționat ca o demonstrație. Aruncăm lămâile întregi în TM6, fără să le tăiem. Apa. Zahăr. Rețeta a apărut pe ecran cu o claritate aproape insolentă, de parcă știa că nu are nevoie de prea multe instrucțiuni și era totuși recunoscător că le are.

Primul pas a fost pulverizarea zahărului. Câteva secunde. Sunetul era scurt, ca un pop. Când am descoperit zahărul, acesta încetase să mai existe așa cum îl știm noi: era praf. Apoi au venit lămâile. Nu stiu cum sa descriu ce li s-a intamplat: nu s-au lichefiat, nu s-au macinat. Au explodat. Parcă ar fi fost aruncați printr-o turbină. Și din nou, Băutura nu avea gust amar, nu avea bătălia de coajă sau acea aciditate aspră care apare când stoarceți prea mult.

Urciorul din oțel chirurgical, cu strecurătoarea ei, a finalizat treaba. Servim limonada fara deseuri, fara a apela la filtre externe sau pasi suplimentari. Și acolo am înțeles primul șoc emoțional: acea ușurință nu a venit dintr-o funcție izolată, ci dintr-un cumul de decizii de design. A fost o mașină concepută pentru a rezolva întregul lanț de pregătire, nu doar o parte.

Apoi a venit pâinea cu lapte. Inamicul meu personal. Unul dintre acele ritualuri care sunt intimidante pentru că orice abatere – temperatura, drojdia, sincronizarea – îl poate strica. Aici, însă, a devenit un fel de dans matematic. Cântarul integrat vă permite să măsurați totul: lichide, solide, cantități exacte în grame. Iar dacă rețeta face 12 dar vrei să faci jumătate, aparatul recalculează, fără a juca unul dintre acele jocuri mentale care se termină cu greșelile începătorului.

Aluatul s-a format de la sine. Și apoi a venit detaliul care m-a surprins cel mai mult: pentru a grăbi dospirea, am încălzit apa în pahar și am pus aluatul într-o tavă care să se potrivească deasupra. Aburul a crescut cu o precizie aproape clinică. Nu a apărut brusc, nu s-a condensat brusc. Era ca și cum ai vedea un incubator perfect.

TM7 a sosit cu o schimbare de atitudine. Ecranul nu mai este un ecran: este o tabletă. Pașii se taie pe măsură ce cântăriți ingredientele. Aparatul știe când sunteți pregătit pentru următorul pas. Este mai autonom, dar și mai conversațional: parcă gătești cu un ghid care reacționează în timp real.

Pregătim tinga de pui aproape fără să ne gândim la asta. Mașina era responsabilă pentru tocat corect roșia și ceapa. Apoi a încălzit, a sotit, a redus. Aroma era diferită: mai curată, mai limpede, mai strălucitoare, de parcă reglarea precisă a temperaturii i-ar fi permis să dezvăluie cum ar fi trebuit să miroase mereu acel fel de mâncare.

Când punem tot pieptul, m-am gândit cât durează de obicei să mărunți puiul. Aici era aproape o scenă de machiaj: un buton, câteva secunde, iar pieptul părea că ar fi fost lucrat manual de câteva minute. Și asta nu este o exagerare. Nu avea o textură aspră sau pudrată. A fost grozav.

Brânza, în blocuri, se rade la fel de ușor.

Când tocanita s-a terminat, am folosit din nou aburul pentru a încălzi tortilla. Toate în același turn de pregătire. O singură navă ca centru operațional. Un prânz întreg în mai puțin de o oră și cu curățare minimă.

Am plecat de la birou cu un sentiment ciudat. Nu din a vedea noi tehnologii – este ușor să văd asta în fiecare săptămână – ci din a vedea o versiune a mea care gătește fără teamă, fără să piardă timpul, fără a lupta cu fizica de bază a gătitului. O versiune care poate gătește mai mult pentru că gătește mai bine, chiar și lucruri foarte complexe.

Problema este că acum tigăile mele obișnuite s-au întors. Blenderul meu, tigaia mea, ceștile mele de măsurare. Și chiar dacă funcționează, nu le văd așa cum obișnuiam. Nu este vorba că Thermomix-ul funcționează magic. Te face să fii conștient de toată munca pe care o faci și poate nu o faci.

Este o idee proastă să încerci ceva care îți face viața mult mai ușoară dacă nu ești gata să te complici din nou mai târziu. Și iată-mă: încerc să ajung la fund.